Femeie și mamă

Dacă tu ești bine și ceilalți vor fi bine

5 ani – La mulți ani, Paul Sebastian ( Blue)

 

 

Era o dimineața friguroasă de februarie , când la ora 07 dimineața  cu inima batând tare tare de tot, cu glasul schimbat de emoție, l-am întrebat pe soțul meu : ,, Ești treaz?῞. El mi-a răspuns : ,, Da, ești însărcinată?῞.Răspunsul meu a fost : ,, Da.῞, i-am răspuns cu lacrimi prelingându-mi-se pe chip, lacrimi de fericire pură, cum nu mai simțisem până atunci. Așa e, văzusem prima oară în viața mea acele 2 liniuțe roz pe primul test din cele trei teste ce le-am făcut în aceea dimineața, pentru că nu îmi venea să cred. Da, eram binecuvântată cu  darul vieții, nu era un vis, iar azi cele două liniuțe împlinesc 5 ani. Doamne, când a trecut?!

 

Prima vizită la doctor, prima oară când i-am auzit bătăile inimii minunii mele și ale unui frățior/surioară(da, au fost doi, dar la 6 săptămâni, a rămas doar Sebi) au fost copleșitoare pentru mine și atât de încărcate de emoții diferite, de la teamă până la bucurie extremă. În cele 8 luni, în care a crescut în burtica mea, am trecut prin multe : o răceală zdravănă, multe plimbări, am fost părinți spirituali și îmi aduc aminte cât îi plăcea să danseze( dacă mă așezam, îmi dădea de știre că mai vrea dans), prima vizită la doctor cu mama mea( care a avut un vis cu o cratiță bleu și a stiut că e băiat).

 

Lunile au trecut și îmi aduc aminte cu atâta emoție, nostalgie ultima lui zi în casuța caldă și prima lui dimineața ca omuleț.

 

Ziua de 04 septembrie 2014  a fost destul de solicitantă pentru mine, a început dimineața cu o vizită la doctorița ce îmi monitoriza sarcina( dânsa urma să plece a doua zi în concediu), apoi discuție cu medicul anestezist și neonatolog( așa era procedura), deși mai era destul până la naștere, sau așa credeam eu, nu știam ce planuri își făcuse ,, Blue῞ sau ,, pișpi῞ pentru noi. Țin minte că am și întrebat-o pe doctoriță când preconizează că o să nasc și mi-a spus că după 20 septembrie( DPD-ul era 03 octombrie). Am plecat de la spital și am mers la ai mei pentru prânz. Deja burtica mea crescuse destul de mult , am realizat că ar fi cazul să îmi mai achiziționez câteva rochițe de gravidă( în zona unde locuiesc părinți mei tocmai se deschisese un centru comercial) , și am zis să îmi caut la magazinele de acolo. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nu am găsit nimic și eram destul de dezamăgită( dacă aș fi știut). Apoi am considerat că ar fi cazul să mergem la un magazin specializat să cumpăr sistem de monitorizare și aici am rezolvat. Am ajuns destul de obosită acasă și am adormit imediat de cum am închis ochii( soțul meu vorbea cu mine, dar nu a mai avut cu cine).

 

În dimineața zilei de 05 septembrie 2014, în jurul orei 03 m-am trezit udă și mi-am spus în mintea mea că poate nu am simțit și datorită sarcinii vezica mea a luat-o înainte. Am ajuns la toaleta, dar parcă ceva nu era normal, am stat așa vreo 5 minute, m-am întors în pat și când am simțit că se udă salteaua, l-am întrebat pe soțul meu: ,, Ești treaz?῞. El mi-a răspuns cu ochii semi –deschiși că da. I-am spus că e ceva ciudat și că simt că ar trebui să mergem la spital. M-am îmbrăcat cu rochita mea favorită de gravidă, cea bleu de blugi, am luat aparatul foto și dosarul cu analizele și ecografii și ajungând în hol, îl găsesc pe soțul meu cu o față semi-adormită, întrebătoare, nedumerită și adresându-mi următoarele cuvinte: ,, Eu cu ce mă încalț?῞. Pe moment m-am supărat și am gândit: eu sunt speriată, poate nasc, și pentru el este mai important cu ce se încalță( apoi mi-am dat seamă că era atât de emoționat , el e ca un roboțel

când e trezit devreme). Și în aceea dimineața un pic ploioasă de 5 septembrie am pornit spre spital.

 

Am ajuns la spital, am fost preluată de doctorița de la camera de gardă și am aflat că da, este ziua pe care nu o voi uita niciodată, este ziua în care ne vom cunoaște și îl voi ține în brațe pe ,, Blue῞. Am fost condusă într-o sala preoperatorie de o asistentă , unde m-am revăzut cu doctorița mea, iar dânsa a avut o remarcă foarte hazlie: ,, Doamnă, dar parcă ne-am văzut și ieri, cred ca cineva vrea să ne cunoască mai repede῞. În fiecare dimineața, aveam un obicei la trezire să beau apa, dar în aceea dimineața , cred că de emoții, nu am băut apa și mi se făcuse așa o sete, dar nu aveam voie.

 

Pe drum spre spital și cât am așteptat-o pe doamna doctor, am încercat să o contactez pe mama, să îi dau veștile, dar nu mi-a răspuns. Mi-a povestit că își lăsase telefonul în baie, și când s-a dus dimineața a văzut o lumină verde , s-a speriat și a zis, în glumă, că erau extraterești.

 

Am întrat în operația de cezariană ( nu am ales eu, mi-a fost recomandat din motive medicale)cu atâtea emoții ,simțeam că nu mai am aer și un amalgam de emoții de teamă, fericire cum nu mai simțisem vreodată, simțeam că pluteam..în sfârșit sosise momentul acela în care îl voi auzi, simți, îmbrățișa pe ,, Blue῞, primeam cel mai minunat cadou din viața  mea.

 

Nu știu dacă or fi fost emoțiile vinovate, dar anestezia nu își făcuse efectul și am simțit bisturiul rece pe pielea mea. În momentul acesta m-am speriat foarte tare, i-am comunicat doctoriței și împreună cu dânsa și anestezistul am ales momentul în care putea continua. Salvarea mea a fost soțul meu, pentru că i-am văzut chipul pe fereastra de la sala de operație , m-am concentrat pe  semnele ce mi le făcea și la faptul că îi voi auzi glasul cristalin al lui Blue. În același timp, simțeam o pierdere totală a controlului, datorată faptului că mâinile și picioarele îmi erau imobilizate( rațional cunoașteam motivul), dar apoi m-am axat pe momentul întâlnirii noastre. La ora 05:51 cine ne saluta cu un plâns puternic, era el, minunea mea, Paul – Sebastian. Instantaneu, mi-au dat lacrimile, am urmărit cum îl cântăreau, spălau, măsurau și .. a sosit momentul în care am văzut cum este adus la mine. În acel moment, poate că emoțiile au fost prea puternice( și acum mă cuprinde vinovăția și mă critic, spunându-mi cum am putut să mă comport așa, parcă nu era copilul meu și nu îi eram mamă), am simțit că al meu corp nu îmi mai aparține, mă simțeam paralizată de intensitatea momentului, l-am simțit pe pieptul meu, l-am pupat și i-am spus:,, Bine ai venit, Sebi… te așteaptă acasă cei trei prieteni ai tăi: Oscar, Daisy si Holly῞( sunt căței noștri din rasa cavalier king charles spaniel , îi vedeți mai jos în poza). Apoi până a doua zi am fost despărțiți.

 

 

Toată ziua am simțit că nu îmi găsesc rostul, locul, că nu mă regăseam, nu am putut să dorm în secția ATI . Toată lumea mă felicita, dar eu eram atât de tristă și îngrijorată și mă gândeam: ,, De ce o bucurie așa de mare trebuie să fie umbrită de o veste rea?῞. Încercam să mă controlez și să nu plâng în momentele în care ceilalți bebeluși erau aduși la mamele lor. Teama, grija, spaimă, îngrijorare, neputință, toate au venit la pachet în momentul când neotalogul a venit și mi-a comunicat cu atâta nonsalanță : ,, Doamnă, copilul d-voastră are inima deschisă toată.῞, apoi a plecat fără vreo explicație. Norocul meu, dacă pot spune așa, a fost o doamnă doctor de la ATI ce m-a liniștit spunându-mi că dacă era foarte grav am fi fost transferați la un spital de stat.  Băiețelul meu, născut prematur la 36 de săptămâni a fost diagnosticat cu defect septal ventricular stâng( în 6 luni s-a închis) . Toată ziua, seara, noaptea m-am rugat pentru minunea mea( soțul mă ținea la curent cu starea lui, l-am rugat să îmi trimită poze). Îmi doream atât de mult să fiu împreuna cu soțul meu seara în salon, dar mi s-a sugerat să rămân peste  noapte la ATI.  A doua zi de dimineața, deși mi-a fost extrem de greu, aproape am și leșinat, am reușit să mă ridic din pat și să ajung la salon, unde eram așteptată de soțul meu.

 

După o jumătate de oră, a sosit momentul pe care l-am așteptat atât de mult, a sosit minunea noastră, rodul iubirii noastre, campionul meu( și acum revăd fiecare secundă,minut al acelei întâlniri). Am realizat cât de mic era, dar în același timp așa de puternic. Da, a durut prima alăptare, a fost greu pentru că fiind prematur sugea, obosea și adormea, dar mami îl gâdila și primea dragostea mamei. Toată perioada în care l-am alăptat a fost magică, doar noi doi, doar momentele noastre, în care privirile ni se întâlneau, în care ne simțeam și ascultam unul pe altul și ..restul nu mai exista.O altă viață hrănea o altă viață.

După 4 zile, am plecat acasă unde și-a cunoscut cei trei prieteni și ne-am plimbat cu ei în parc. Seara a fost prima lui băiță și a sosit prima lui noapte în căsuța lui. Am ales să doarmă în patul lui, de teamă să nu îl rănesc. Parcă a fost ieri, când în toiul nopții l-am auzit plângând , am văzut-o pe Daisy cum se uită la mine, parcă îmi spunea: ,, Te așteaptă să îl iubești ,să îi dai din nectarul vieții.῞ Prima ridicare din pat a fost foarte foarte grea, de parcă mii de ace îmi strapungeau abdomenul, mijlocul, dar cu pași mici am reușit să mă ridic, gândul la el îmi dădea putere. Am ajuns în camera lui, l-am pus direct pe pielea mea, și l-am hrănit cu nectarul vieții. Oboseala m-a cuprins și Moș Ene a venit la amândoi. Timp de o oră cred că am adormit cu el în brate , stând pe balansoar. A fost cel mai liniștitor, relaxant somn din viața mea, un somn adânc, dar atât de energizant.

Da, a fost greu la început, uneori foarte epuizant, am slăbit mult pentru că am ales să nu mânânc nimic din ceea ce ar fi putut să îi facă rău, dar cele mai importante erau momentele noastre magice.

 

Au trecut 5 ani de atunci..ce am învățat de la comoara mea, de la minunea mea, de la Blue? Am învățat bucuria simplă, să fiu ,, aici și acum῞ cu gândurile și inima, să fiu încrezătoare în mine ca om și mamă, să mă bucur de orice pas mic reușit, să ,, învăț῞ mersul spre îndeplinirea viselor prin eșec și reușită, am învățat limbajul iubirii, să râd din toată inimă, să cred că și imposibilul poate deveni posibil, să sar în bălți, să spun ,, nu῞, să mă reconstruiesc pentru el, să îmi dau voie să plâng, să mă bucur de un fir de ghiocel, de o păpădie, să înfrunt valurile vieții cu încredere deplină și spirit neînfricat, să înlocuiesc ,, nu pot῞ cu ,, pot῞, să fiu imperfectă și să greșesc. Pot spune ca el mi-a fost cel mai bun coach, pentru că m-a pus față în față cu temerile mele, cu anumite răni emoționale închise parțial, m-a învățat să pot lucruri la care nu credeam că vreodată le voi realiza.

 

Ca să vă distrați, prima mea poftă din sarcina cu Sebi a fost pofta de usturoi( până atunci mi se făcea rău și de la miros), dar atunci aș fi mâncat usturoi cu pâine, cu prajituri, cu pepene, înghetață, cu orice.

You Might Also Like

,,NU MAI POT”

Cadou de Mos Craciun – Puzzle MaCar – Abrakadabra

Poezie pentru femeie – Georgiana Niță

12 Februarie

,, Frumosul în viața copiilor noștri” – dar de la bunicul meu matern

8 aprilie 2019

Răspunde la comentariu